Cei de pe margine totuși încercau să caute ceva, prin care să câștige curajul pe care îl aveau la început. Iar cel care mai devreme fusese necuviincios cu ea, rosti același lucru neplăcut, prin care stârni râsetele și aprobarea celor de pe margini. Atmosfera din nou s-a încins, râsete și glume prin care ea se simțea biciuită ca și cu niște bice de ocară. Ea rămase stupefiată, uluită și șocată! Nu putea crede că fapta dinainte nu fusese o ne-veghere, ci atacul începuse oarecum atunci la început, iar acum era un atac direct, prin care vroia să o defăimeze, să o denigreze. Credea că era un joc, cu limite prin care respectul celuilalt nu trebuia să fie călcat în picioare. Din nou nu înțelegea de ce cei de pe margini nu se comportau după statutul care îl aveau! Ce se întâmplase cu jocul?
Picioarele îi erau ca de plumb, și încercă să se miște, dar parcă nu o ascultau, dar se luptă să meargă; ieși din cerc fără să zică vreun cuvânt sau vreo explicație și se îndreptă spre mașină, unde scoase o robă cu care se îmbrăcă și reveni înapoi în mijlocul cercului. Oarecum jocul se desfășura extrem de ciudat, straniu, iar în mintea ei erau lucruri la care nu le găsea sens, însă cunoștea bine cum trebuia să acționeze. Se proșternu la pământ în timp ce toți ceilalți o priveau buimăciți, și ca și cum ceilalți nu mai contau, zise:
"Tată... cine suntem noi, și ce avem noi bun, care să nu fi primit de la Tine? Suntem o mâna de țărână, o pulbere, un abur care se ridică puțintel și apoi piere. Omul este creația Mâinilor tale, și cât de nepătrunse sunt lucrările Tale în tot ce ai creat, cum am putea noi pricepe ceea ce suntem, fără ca Tu să ne descoperi? Nelegiuirile nostre mărturisesc împotriva noastră, lucrează pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta, iartă-ne! Tu, care ești nădejdea noastră, Mântuitorul nostru la vreme de nevoie, mântuiește-ne în mila Ta nemărginită. Tu ești în mijlocul nostru, Doamne, și Numele Tau este chemat peste noi, nu ne părăsi, nu rupe legământul Tău cu noi! Căci, Doamne, ne recunoaștem răutatea noastră și nelegiuirea, căci am păcătuit împotriva Ta. Niciunul nu este ca Tine, Doamne! Mare ești Tu și mare este Numele Tău prin puterea Ta. Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic. El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. De glasul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naștere la fulgere și ploaie și scoate vântul din cămările lui. Atunci, orice om se vede cât este de prost cu știința lui, suntem o nimica toată... Dar, Tu ești partea noastră, Tată, Tu Domnul Dumnezeu care ai întocmit totul, noi suntem sămânța de urmași care a fost profețită prin Isaia(Is. 53), suntem moștenirea câștigată de jertfa Fiului Tău Isus Cristos, iar ce valoros este pentru noi lucrul acesta căci Tu Doamne Isuse ne-ai curățit și ne-ai dat neprihănirea Ta prin care suntem justificați înaintea tronului sfânt a Lui Dumnezeu. Recunoaștem că suntem păcătoși și recunoaștem marea noastră nevoie a neprihănirii Fiului Tău, ca să putem să ne apropiem de scaunul îndurări Tale, ca să căpătăm har pentru vremuri de nevoi, iar astăzi suntem în nevoii, avem nevoie de harul Tău, Doamne Dumnezeule! Suntem neprihăniți doar prin Tine Isuse Cristoase, Domnul și Răscumpărătorul nostru! Suntem curați prin sângele Mielului, oh cât de glorioasă este lucrarea aceasta în noi! Mulțumiri aducem Celui care a dat, Celui care a împlinit, și Celui care lucrează!
Cu buzele tremurând începu să fredoneze încet, un imn care ieșise la iveală, ca o apă nestăvilită:
Nu pot uita vreodată
Iubirea arătată de Isus;
M-a îmbrăcat în haine albe
A pus pe mine podoabele din cer!
El mi-a dat haină de nuntă
Ce privirea o încântă orișicui
Şi în mine, a pus o taină:
E iubirea arătată omului!
Trăiască Domnul,
El este Stânca mea
În care mă încred!
Trăiască Domnul,
El este Stânca mea și Cetățuia mea!
Și viața când va trece,
Nu vreau să-mi fie rece inima,
Că vreau să-I cânt iubirea
La Cel ce nemurirea-n dar mi-a dat!
Dumnezeu îmi dă tărie
Să Îi cânt cu bucurie numai Lui,
În necaz și clipe grele,
Îmi trimite mângâiere, Harul Lui!
Iar când cei răi, pe urme,
Doreau să-mi ia viața, am zărit
O Cetate de scăpare,
Ajutor şi alinare, la necaz
Din groapa cea adâncă
M-a pus să stau pe Stâncă mâna Lui
Și în turnul de scăpare
Fericit, cânt o cântare Domnului!
Cu ochii plini de lacrimi, cutremurată de sfințenia Domnului, avea certitudinea că era învrednicită de harul Lui Cristos, și ocrotită de grija Tatălui, așa că se ridică împuternicită să țină piept la orice va urma. Dar când a deschis ochii, priveliștea o făcu să tresalte atât de mult în duhul ei, că respiră adânc și încercă să respire calm și cu încredere...
Oare chiar era pregătită pentru ce urma?
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu